CU PLUTA PE BISTRIŢA

Munte. Pădure. Brazi. Stânci. Ape repezi, vălurite de pietrele ce sălăşluiesc sub ele. Lemne lungi, legate unele de altele, alunecând aproape incredibil pe aceste ape. Priviri înălţate spre cer, parcă implorând divinitatea să ajute pe cei ce conduc lemnele legate alunecând pe ape. Maluri şi pe ici, pe acolo, câte un pod. Plute! Ţapinari! Bistriţa!

Acestea sunt frânturi de imagini trăite pe vremea când, copil fiind, îmi petreceam verile pe malurile Bistriţei, la Cârlibaba şi Rotunda. Simt şi acum în nări aerul proaspăt, înmiresmat de răşină, de brazi. Aveam la dispoziţie o arie foarte mare de joacă împreună cu ceilalţi copii. Clădirile unde locuia personalul medical – un fel de căsuţe tipizate – erau toate la un loc, un fel de animale îngrămădite una în alta, fără a da impresia totuşi de înghesuială. Sau poate aşa vedeau ochii mei de copil, căci dacă aveam unde alerga, însemna că era spaţiu! La o distanţă oarecare de clădirile de locuit era una mai mare, mai impozantă, cu etaj – poate două etaje, nu-mi mai amintesc exact – unde era Sanatoriul! Ce cuvânt alambicat pentru copila de 7-8 ani, care eram eu atunci! Am înţeles repede că acolo erau trataţi oamenii bolnavi, cărora li se recomandase aerul curat de munte. Îi vedeam deseori plimbându-se prin curtea  spitalului, întotdeauna  cu halate de molton de culoarea cafelei cu lapte, deosebindu-i astfel de personalul medical, care îmbrăcau halate albe şi albastre. Ştiam că aceste culori sunt pentru medici şi pentru asistentele medicale, pentru că vedeam deseori cum verişoara mea, la care stăteam pe parcursul verii, tot aducea acasă şi le spăla, ca mai apoi să o văd îmbrăcată cu câte unul.

Între clădirile de locuit şi clădirea unde erau bolnavii exista un spaţiu suficient de mare ca să fie amplasat un teren de fotbal, unde ne jucam deseori noi, copiii localnici dar şi venetici ca mine, incluşi rapid în grupul lor. Deseori plecam veseli pe munte, teamă fiindu-ne doar când traversam şoseaua! Minte de copii! De îndată ce păşeam dincolo de şosea, lumea redevenea a noastră. Începea satul, dar şi muntele. Urcam bucuroşi, în căutare de bureţi, zmeură, afine. Ce bune erau fructele culese şi mâncate acolo, pe loc. Bureţii şi hribiorii îi aduceam acasă, mă învăţasem să culeg şi eu şi să aduc verişoarei mele, deşi mie nu-mi plăceau decât fripţi direct pe plita din bucătărie. Nana mea, fie-i ţărâna uşoară, care mă ducea în fiecare an la munte, îi pregătea în toate felurile şi atât de bine, încât până şi bucătarul de la spital îi savura şi–i spunea că sunt cele mai gustoase mâncăruri pe care i le făcuse cineva până atunci. Şi mă mândream tare mult că nana mea era lăudată.

De la acest bucătar am învăţat cum să tai o prăjitură sau un tort fără să fărâmiţez blatul. Verişoara mea avusese un eveniment în familie, botezul fiului său, iar bucătarul şef al sanatoriului se ocupa de prepararea mâncărurilor, aşezatul meselor, ornatul torturilor. Bineînţeles că eu stăteam mai mult pe lângă dânsul, aşteptându-mi porţia de prăjiturele. La un moment dat, l-am văzut cum pune 2 cuţite mari într-o oală cu apă clocotită. După un timp a scos un cuţit din apă şi s-a apropiat de primul tort. Probabil că făcusem ochii mari, căci l-am auzit vorbind: „Marişcuţo, uite la nenea cum se taie tortul, uşor, fără firimituri… aşaaaaa…. bineeee şeful… uite şi prima felie pentru tine ca să-mi spui de l-am făcut bun, să nu mă certe invitaţii. Să ţii minte: cuţitul fierbinte şi tai frumos orice prăjitură. Gata, acum ia şi nişte fursecuri şi uite-te să vezi cum îl tai pe-al doilea”. A luat al doilea cuţit, l-a repus pe primul în oala cu apă fierbinte şi a continuat să se joace, tăind felii de tort. Mă mir acum că-mi amintesc asemenea amănunte, dar ştiu că mintea unui copil înregistrează totul, e ca un burete care absoarbe nesăţios.

Râdeam mult… Doamne, ce mai râdeam, inconştienţi de răul din jurul nostru, protejaţi întotdeauna de ai noştri, protejaţi de însăşi copilăria noastră. Stăteam cu orele pe munte, copiii din sat ştiau pe unde trebuie să mergem, nu ne abăteam de la drumurile ştiute, alor noştri nu le stătea teama-n stomac, gândindu-se că s-ar putea întâmpla ceva rău. Lumea nu era atât de isterică aşa cum este acum. Joaca în aer liber, urcatul pe munte, mâncatul fructelor acolo, în pădure, toate ne dădeau un aer sănătos şi eram şi voinici. Nu graşi. Voinici. Adică eram puternici, mâncam sănătos, beam lapte luat de la vacile din sat, atât dimineaţa cât şi seara, brânza era la ea acasă împreună cu mămăliga şi ceapa crăpată cu pumnul! Carnea era de la păsările crescute în curte, untul ştiu că ni-l aducea o tanti voinică, îmbrăcată frumos, care venea cu un coş mare în care era brânză de vaci, lapte, ouă şi unt. Coşul era întotdeauna acoperit cu o pânză albă  lucrată cu modele româneşti.

Când coboram de pe munte, întreaga ceată ne opream la ultima căsuţă din sat, unde stătea o fetiţă cam de aceeaşi seamă cu mine. Ne aştepta întotdeauna mama ei cu masa pusă: brânză de vaci cu smântână şi mămăligă fierbinte şi fragi sau zmeură cu smântână şi zahăr, acestea din urmă nefiind pe gustul meu. Fructele îmi plăceau atunci şi-mi plac şi acum la fel de mult, în starea lor naturală. Cum să pun smântână pe zmeură? Nu am mâncat niciodată  desertul, fapt ce o făcea pe doamna respectivă să creadă că sunt alintată şi mofturoasă. Nu am ştiut niciodată cum de mămăliga rotundă ca un soare şi pusă pe un cadru de lemn era întotdeauna fierbinte, cu aburii înălţându-se din ea. Ne număra, ca să ştie câte blide să pună, apoi spunea: „Ia, amu să tăiem pe frumoasa asta…”. Făcea cu mâna semnul crucii deasupra mămăligii, lua o aţă şi cu o rapiditate de neînţeles pentru mine, ne tăia felii groase pe care ni le punea peste brânza cu smântână. „Hai, mâncaţi, c-oţi fi flămânzi, cât v-o fugărit ursul”! Aşa ne spunea de fiecare dată, ba ursul, ba lupul, ba mai ştiu eu ce nume de lighioană îi trecea prin minte, dar mie îmi dădea fiori, gândindu-mă că o fi ştiut dumneaei ceva, dar nu am văzut noi. Şi-mi promiteam că data viitoare nu mă mai duc la pădure cu ceilalţi copii, să nu care cumva să mă mănânce lupul sau ursul. Ce uşor poate fi păcălit un copil! Eu eram cea mai temătoare din grup – eram crescută la oraş, ferită de surprize neplăcute, neînvăţată să hălăduiesc prin păduri, dar nu-mi arătam frica. Ce, să râdă ceilalţi de mine?  Orgolii de copil!

Locul acesta de vară al copilăriei mele m-a fascinat. Eram atrasă de tot ceea ce se petrecea şi exista acolo. Revăd cu ochii minţii Bistriţa şi podeţele ce făceau legătura între cele două maluri, grupul de locuinţe, spitalul, marea aceea de verdeaţă care le despărţea, apoi şoseaua pe care, dacă o traversam, eram în sat. Era acea şosea ca o delimitare clară între cei veniţi din alte părţi şi locuitorii de acolo. Şi muntele, înalt, verde, peretele abrut, aplecat către sat, către şosea… Dar dintre toate imaginile, cea mai  deosebită este cea a Bistriţei, la ceas de seară… Păzeam cu străşnicie ora 17, aruncam ochiade dese către ceasul mare de perete, o pendulă veche, dar foarte frumoasă, şi când auzeam daaang, daaang, daaang, daaang, daaang de cinci ori, însemna că trebuie să ne adunăm, să mergem la podeţe, să vedem cum vin plutaşii. O droaie de copii şi fete tinere, care–şi aşteptau iubiţii, alergam cât puteam să fim acolo. Mai era rătăcită printre noi vreo femeie în vârstă, care ne mai potolea elanul cu un „arză-v-ar focul să vă arză, ghiaurilor, că nu mai poate lumea de voi”, dar ce ne păsa nouă de toate babele din sat?! Podeţul era ţinta noastră şi treceam val-vârtej pe lângă câte una, râzând şi făcând-o să ne zică alte vorbe usturătoare.

Bistriţa curgea săltăreţ pe pietrele rotunjite. Făceam linişte şi nu se auzea decât zgomotul apei şi, de la un anumit moment, vocile plutaşilor care strigau ceva…nu-mi amintesc ce strigau, poate atenţionau pe cei de pe mal să nu se aplece prea mult, sau poate era un fel de hei-rup cu care se îndemnau ei la vâslit… nu mai ştiu, dar era frumos! Vocile se făceau auzite din ce în ce mai tare, semn că se apropiau de noi. Uneori, înaintea plutelor, veneau plutind buşteni singuratici, scăpaţi poate când fusese închegată pluta, sau poate alunecaţi în ape de pe munte. Şi, brusc, apărea pluta, iar în picioare, pe ea, ca nişte statui, bărbaţii cu picioarele larg desfăcute şi înfipte în buştenii prinşi unul lângă altul şi legaţi strâns. Se menţineau într-un echilibru perfect, înfigând ţapinele în buşteni sau, pentru o alunecare neprimejdioasă, înfigându-le în mal, scoţându-le şi împingând în mal… şi tot aşa, ca pluta să aibă viteza pe care şi-o doreau. Apoi începeau să-şi strige iubitele… Fetele aveau cununi făcute din flori de munte, sau bucheţele în mâini şi le aruncau plutaşilor. Am aruncat şi eu deseori, simţind totul ca pe o sărbătoare a naturii, a frumuseţii băieţilor şi a fetelor de la munte. Iute treceau pe sub podeţele unde ne aflam noi, mai auzeam „mamaăăă… amu ajung acasă… săru mânaaaa…” dar deja sunetul era departe şi odată cu el şi plutele şi plutaşii.

Sâmbăta, mergeam în amonte şi uneori ne bucuram că băieţii ăia tineri ţintuiau plutele lângă mal şi venea câte unul voinic şi ne lua sub braţ şi ne lăsa pe plută. Doamne, eram înfrigurată de emoţie, de frică, dar curiozitatea şi plăcerea de a fi pe plută şi a aluneca pe Bistriţa 100-200 de metri erau mai puternice. Nu stăteam în picioare, băieţii ne aşezau jos, pe buşteni groşi, umezi, în mijlocul plutei. Apa clipocea printre buşteni, iar noi alunecam ca într-o poveste…

Poveste pe care mi-o reamintesc astăzi.

01.12.2013

Bârlad

Trăire împrăştiată

În ultima vreme trăiesc împrăştiat. Poate aşa am trăit întotdeauna, dar nu mi-am dat seama. Acum percep cu toate simţurile această împrăştiere. Poate din cauză că lumea în care trăiesc se schimbă cu o rapiditate incredibilă. Lumea înseamnă oamenii, evenimentele, lucrurile. Nimic nu mi se mai pare statornic, bine înfipt în locul ştiut. De aici porneşte dezorientarea mea. Încerc să le aflu locul, starea, felul, unde erau şi unde sunt, încercare ce mă face să trăiesc împrăştiat, ruptă în mai multe, pentru a face faţă groazei de evenimente, lucruri, stări, oameni. La un moment dat mă simt umilită de neputinţa mea de a cuprinde totul. Umilită că nu mai pot înţelege oamenii. Oamenii, care au ajuns să se caţere prin prostia lor în locuri unde altădată nici nu ar fi gândit. Oamenii, care ocupă posturi importante, de care, la un moment dat, depinzi şi tu ca om. Oamenii, care s-au degradat mult, pe măsura societăţii degradate în care trăiesc. Totul e o teribilă şi continuă prăbuşire. Şi-atunci, cum să nu trăieşti şi tu, om simplu, într-o teribilă împrăştiere, adâncită de lupta continuă de a nu fi strivit, prăbuşit, desfiinţat?

Lumea se schimbă vertiginos. Lumea s-a schimbat întotdeauna, dar mi se pare că nu aşa cum o percep eu acum. Mai aveai de ce să te agăţi, cu cine să mai vorbeşti, mai credeai în tine ca om. Acum te poate desfiinţa un… căţărător în funcţie.

Eu am crezut întotdeauna că nimic nu mă va împrăştia. Că voi fi ca în şcoală,  premianta cu toate lecţiile învăţate, ca nu cumva vreun profesor să mă prindă pe-un pas greşit, cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut toate temele, doar uneori cu sufletul tremurând a slăbiciune la matematică sau chimie, cu prestigiul la purtător, acel prestigiu de elev bun, care totuşi mai face şi altceva decât să înveţe, de exemplu să recite, sau să scrie. Deci, cum spuneam, credeam că aşa voi fi: premianta cu lecţiile învăţate! Se pare că am fost slab pregătită la un obiect: viaţa! Mi-am imaginat că se învaţă de la sine, din mii şi mii de experienţe, că mă voi înarma atât de bine, încât voi ieşi învingătoare. Dar nu am luat în calcul un lucru deosebit de important, şi anume schimbarea vremurilor, bucuria prostimii căţărate la putere. Vai de capul tău, omule, dacă vei ajunge să depinzi de un prost ajuns într-o funcţie oarecare.

Asiste acum la acest meci al meu cu viaţa, un fel de meci în care aproape ştiu că voi pierde şi sufăr cumplit. Ce să fac? Să mă apuc să învăţ diferite sporturi extreme, dure, ca să pot preîntâmpina orice atac al căţărătorilor de care depinde viaţa mea? Complicată dilemă! Brusc, aş vrea să redevin eleva de altădată, stăpână pe ea şi pe situaţii, niciodată prinsă pe picior greşit, dar conştientizez că nu se poate. Acum sunt doar o elevă mediocră, care încearcă, dar nu poate, ridiculizată de căţărătorii prin viaţă, căţărători care îmi dau lecţii, şi de-ar putea, mi-ar da şi palme…

Totul se complică. Viaţa mi se complică. Anii în care trăiesc şi vârsta ingrată la care mă găsesc. Dintre toate, de vârstă mă simt cel mai puţin ataşată… mă trage înapoi, nu-mi mai dă aripi, nu-mi mai dă încredere că aş putea să mă adun, să nu mai fiu împrăştiată… Vârsta mi-a furat elanul, mă aruncă într-o mare de întrebări, nu-mi mai dă mari speranţe, mi-a supt din puteri. Nu fizic. Nu! Dar viermuiala căţărătorilor din jurul meu, care-şi scot căpăţânile goale, precum tigvele morţilor, ca să arate cât de puternici sunt, cât de deştepţi sunt, cât de, cât de, etc., mă înfrâng. Au argumente ilogice, care te trăsnesc în moalele capului şi te lasă în neputinţă.

Mă simt împrăştiată prin viaţă.

ROMÂNIA - TERRA MIA

Jurnal de călătorie

(Fragment)

                                                                                            

Se pare că în viaţă nu ţi se întâmplă ceea ce vrei tu atunci când vrei, sau aşa cum îţi place, lucru valabil şi în ceea ce mă priveşte. Încă din anii copilăriei, mi-au plăcut călătoriile, profitând de fiecare dată de ieşirile tatălui meu în ţară pentru a putea să văd şi să cunosc cât mai mult şi cât mai multe. Tata era o adevărată enciclopedie, explicându-mi ceea ce nu înţelegeam, arătându-mi locuri şi lucruri pe care le descopeream cu acea curiozitate extraordinară pe care o au copiii. Aşteptam de fiecare dată vacanţele să urc pe munte cu tata sau să merg la mare. Da, pe atunci Marea noastră Neagră era curată, iar dimineţile petrecute pe ţărm, să arunc un prim salut Soarelui din acea zi, erau curate: marea era deseori liniştită, aerul era curat, plaja era curăţată în timpul nopţii de alge, nisipul era fin. De undeva, de departe, de dincolo de orizont, unde marea se unea într-o îmbrăţişare deloc pătimaşă cu cerul, se ivea o geană luminoasă, aurie. Încă o dată Soarele se ridica maiestuos din mare, aruncând până la mine o punte aurită. Aşa am crezut până pe la 7-8 ani, că Soarele îmi trimite o punte frumoasă ca în basme, să pot ajunge până la el.

Alături de tata am descoperit minunea Lacului Roşu, cu el am trecut prin Gâtul Iadului din Cheile Bicazului, el mi-a potolit bătăile accelerate ale inimii când am crezut că muntele, marele munte, se prăvăleşte peste mine; cu el am descoperit pe parcursul anilor, tot ce are frumos ţara asta, unde Dumnezeu m-a aruncat în lume.

Deseori ne făceam proiecte să mergem împreună să vedem cum se trăieşte şi prin alte părţi, adică pe la vecinii noştri ruşi, bulgari, sau unguri. Deja cehii sau nemţii erau departe. Se pleca greu din ţară, cu atât mai greu părinte şi copil, eram jumătate de familie, aşa că planurile noastre, vizitele noastre, călătoriile noastre erau doar în plan mental. Dar chiar şi aşa, m-au ajutat mult pentru a-mi îmbogăţi imaginaţia, sufletul, cunoştinţele.

Peste ani, adolescentă fiind, făcând cunoştinţă cu tineri din diferite colţuri ale lumii, a renăscut în mine dorinţa de a călători. Eram membră a unor cluburi de vacanţă din ţară sau din străinătate, am început să primesc acele „chemări” oficiale din Germania, Franţa, Italia sau Algeria. De fiecare dată mergeam cu acel act oficial la Miliţie-Securitate, îl depuneam acolo împreună cu o cerere prin care îmi motivam dorinţa de a merge în vacanţă într-un anumit loc de pe planeta asta. În mod normal, în 30 de zile de la data depunerii cererii de plecare,  trebuia să primeşti un răspuns, favorabil sau nu. Eu nu am primit niciodată nici un fel de răspuns! Eram o cantitate neglijabilă, o persoană oarecare a acestei ţări, un nimeni, căruia nu-i datora nimic Statul român, nici măcar o explicaţie! Motivaţia acestei tăceri o ştiam sau măcar o intuiam: aveam un verişor care lucra în cadrul Securităţii, fapt care s-a adeverit la un moment dat, când acesta m-a chemat la el, la birou, deci nu acasă, ci la birou, în mod aproape oficial, şi mi-a ţinut o lecţie. Ce înţelesese el din toate relaţiile mele de prietenie cu tineri de vârsta mea din diferite părţi ale lumii? Că vreau să mă mărit cu unul dintre ei şi să plec din ţară! Atât a putut el să gândească în acel moment! Poate se temea pentru locul lui de muncă, poate chiar credea că îmi doresc o astfel de căsătorie, poate i se spusese să mă „educe”, poate… Cert este doar faptul că eu niciodată nu am putut pleca într-o călătorie în străinătate.

Anii au trecut, nu am ratat nici o posibilitate de a-mi vizita ţara, o cunosc bine, îi ştiu locurile cele mai ferite ochilor, dar pline de bogăţii, dacă ştii să le descoperi, îi cunosc locurile ştiute de turişti, încercând să văd dincolo de ceea ce în mod firesc li se spune vizitatorilor. Rămăsesem cu un dor, cu un sentiment aproape de frustrare, că nu am reuşit să plec peste graniţa pământului meu, dincolo… oriunde, dar dincolo! Şi iată că, în anul de graţie 2011, mi se iveşte ocazia să merg în Italia. Oricum, aproape este demonetizat sentimentul călătoriei ca turist acum, când oricine poate pleca oriunde, oricând.

Împachetând rapid câteva lucruri strict necesare unei călătorii, dar cu un bagaj mic, neplăcându-mi niciodată să car în călătorii zeci de kilograme, deseori neavând nevoie decât de vreo jumătate din ele, am pornit spre cizma Europei.

Am ştiut din totdeauna că indiferent ce faci în viaţă, îţi trebuie răbdare. Chiar şi pentru cele mai mărunte şi mai neînsemnate lucruri. De această răbdare am avut nevoie şi pentru călătoria mea până la Bucureşti, de unde trebuia să iau avionul pentru Italia. Luându-mi bilet la un tren rapid, am avut neinspiratul gând că voi călători …rapid. Nicidecum! Şase ore! Norocul meu a fost că am călătorit noaptea, cu aer condiţionat în tren şi cu nişte vecini de compartiment liniştiţi, normali.

La ora când acasă de abia m-aş fi trezit sau aş fi băut cafeaua, coboram în vacarmul Gării de Nord din Bucureşti, în aerul deja sufocant, printre oamenii deja grăbiţi, agitaţi, alergând care încotro, probabil cu scopuri bine precizate.

Pe mine niciodată nu m-a prins această agitaţie a celor din jurul meu. Am un calm moldovenesc, deşi se vorbeşte doar de cel ardelenesc, şi mă uit cu mirare la cei ce aleargă agitaţi, contra cronometru, de parcă s-ar pregăti pentru un concurs. M-am întrebat întotdeauna de ce e lumea în alergare. Crede cumva că nu vom ajunge la sfârşit? Şi, cum fiul meu mă sunase să-mi comunice că este în întârziere şi să-l aştept, m-am aşezat la… privit şi analizat, astfel având parte de prima distracţie a zilei: un domn înalt, solid, bine îmbrăcat, turist pedant, după cum se vedea clar, cu rucsacul în spate, cu ochelari de intelectual rasat, cu nevastă, copii şi un căţel, care nu mai prididea cu lătratul, plus bagaje, se făcea mic-mic, de fiecare dată când nevasta ţipa la el să meargă să cumpere îngheţată pentru copii, apoi covrigi pentru ea, apoi iar ceva pentru copii … şi tot aşa. Oare de ce îl pedepsise Dumnezeu cu o aşa nevastă? Mică, grăsuţă, cu buzele subţiri şi vopsite violent, cu nişte ochelari cu multe dioptrii, după care se agitau, clipind des, nişte ochi mici, îşi legăna tot timpul geanta de mână, gesticulând cu ea la fiecare poruncă ce o lansa către soţ. Vocea stridentă te făcea să întorci capul spre ea de fiecare dată când îl striga pe sărmanul şi împovăratul soţ şi, în acelaşi timp, te făcea să te întrebi cum o fi vacanţa alături de o astfel de femeie poliţist? Copiii, miniaturi ale celor doi adulţi: un băieţel arogant şi cu vocea în schimbare era copia fidelă a mamei, iar cele două fetiţe aveau deja trăsăturile docile ale tatălui.

Bagaje, oameni calmi, oameni agitaţi, oameni care vorbesc tare din obişnuinţă, din proasta educaţie, sau doar pentru a atrage atenţia asupra lor, priviri absente, priviri iscoditoare, gesturi largi, persoane care doresc să treacă neobservate, ascunse parcă după un munte de bagaje, tinere mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, lanţuri, cercei, unghii vopsite în culori tari, violente, mirosuri apetisante de la MC Donald, de la restaurantul din faţa mea, anunţul rapid al plecării unui tren, vacarmul obişnuit al unui punct important al Bucureştiului, unde vin şi de unde pleacă, zilnic, mii de oameni.

Sosirea fiului meu întrerupe spectacolul ce se mi se desfăşura sub ochii iscoditori. Plecăm împreună spre metrou. Deja lumea e în plină mişcare în acest oraş aglomerat şi, din punctul meu de vedere, suprapopulat. După vreo cincisprezece minute ieşim din răcoarea metroului şi, brusc, soarele mi se topeşte pe creştet. Cele 30 de grade ale dimineţii de vară mă copleşesc. Mă gândesc deja că plec într-un loc sudic al Europei, unde e cald, foarte cald. Cum voi suporta?

………………………………………………………………………………………………

            Vacanţa mea avea să pornească de la aeroportul Băneasa-Bucureşti-România, în după-amiaza acelei zile, cu destinaţia Catania-Fontana Rossa-Italia.

            Aveam un gol în stomac, nu din cauza zborului, eram obişnuită, ci din cauza unei idei preconcepute de-a mea: mă voi descurca la un zbor internaţional? Voi şti care e zborul? La ce poartă mă îmbarc? Unde fac check-in-ul? Mă linişteam doar la gândul că vorbesc două limbi de circulaţie internaţională şi mă descurc suficient şi în limba ţării unde merg.

În următoarele treizeci de minute, aveam să-mi dau seama că erau doar întrebări inutile. Totul era anunţat, mergea perfect, ca pe bandă rulantă. După check-in, după vamă, am mers la poarta unde trebuia să mă îmbarc pentru primul meu zbor spre Italia. O oră şi jumătate am stat într-o baie de aburi, în picioare, în vacarm, privind puzderia de români fără inhibiţii, care se pregăteau de decolat spre Italia, Spania sau Franţa. Mulţi. Mulţi precum un cârd de ciori croncănitoare. Mă uitam cu atenţie la cei ce mă înconjurau şi se agitau printre bagaje, copii, coşuri de gunoi, banchete. Cu ochii ascunşi de ochelari şi de pălăria trasă până pe sprâncene, priveam spre aceşti oameni gureşi, cu gesturi mari, largi, cu vorba stridentă, cu apelative ce-mi spuneau clar cine sunt sau, eventual, din ce zonă a ţării. Din mulţimea aceea pestriţă, vreo douăzeci de persoane erau chiar turişti sau mergeau cu treburi. În rest, numai dintr-o privire fugitivă, îţi dădeai seama pe cine ai în faţă: tinere oacheşe, majoritatea grase, îmbrăcate prea strident după gustul meu clasic, alături de soţi italieni, bruneţi, cu copii alintaţi, care nu ştiau româneşte. Mai erau şi alţi bărbaţi, la fel de oacheşi şi graşi – Doamne, oare toată lumea e grasă? – având pe pieptul bombat doar un maieu sau un tricou cu mâneci foarte mici, lăsându-le la vedere bicepşii nu lucraţi la sală, ci umflaţi de muncă sau de grăsime.

Mă uitam în jurul meu şi observam uimită cum pe toţi îi prinsese foamea. Majoritatea pasagerilor aflaţi în aerogara Băneasa mâncau! Sandvişuri, biscuiţi, fructe, îngheţată, toate alergau spre gurile lor nesăţioase… Parcă eram într-un ritual pantagruelic şi mă întrebam dacă nu cumva visez: cum să mănânci atât de mult în plină amiază şi pe o asemenea caniculă?

Când autobuzele care aveau să ne ducă la aeronavă au tras la poartă, brusc, lumea a încetat alte activităţi şi s-a precipitat, cu bagajele în mâini sau pe umeri, spre poartă. Dorinţa tuturor era să fie primii în autobuz, ca, mai apoi, să fie tot primii în aeronavă. Din ce motiv? Aveam să aflu peste câteva minute.

Mi-am luat şi eu geanta mea de mână, mica mea geantă de voiaj, şi m-am îndreptat spre autobuz, mai apoi am urcat în avion. Avionul era tot „ocupat”, în sensul că, dintr-un capăt la altul, toate scaunele dinspre hublouri erau ocupate. Parcă toţi se aşezaseră unul în spatele celuilalt, de o parte şi de alta, dar doar la hublouri! Aveam, în sfârşit, explicaţia precipitării tuturor la autobuze şi la urcatul în aeronavă!

Echipajul, de o tinereţe incredibilă! Cele două stewardese parcă se pregătiseră să meargă la un concurs de frumuseţe! Iar stewardul, un tânăr blond, înalt, plin de muşchi şi de zâmbete, dar cu o voce fermă, a luat ochii tuturor femeilor din navă.

Zborul a decurs fără nici cea mai mică problemă tehnică. În schimb, a fost un fel de fast-food la înălţime, căci, de îndată ce am avut permisiunea să ne scoatem centurile de siguranţă, au început cumpărăturile: dulciuri, sandvişuri, băuturi răcoritoare. Zburam noi, zburau şi leii împreună cu euro… Incredibil cât poate mânca un om! Incredibil cât poate cheltui un snob!

În tot acest timp, eu m-am chinuit să zăresc ceva prin hublou, un colţ de nor, o pată albastră de cer, un pisc de munte. Nimic! Orizontul meu apropiat era obturat de ceafa grasă a unei doamne, care a stat tot timpul lipită de hublou!

„Vă rugăm să vă cuplaţi legăturile de siguranţă! În câteva minute vom ateriza pe aeroportul din Catania. Vă mulţumim că aţi călătorit cu firma  noastră!!

Incredibil! Nu ştiu când a trecut timpul. Ba, uimindu-mă, ba, enervându-mă, distanţa Bucureşti-Catania fusese înghiţită de aeronavă în doar o oră şi treizeci minute.

Pământ italian

            După trecerea prin vamă, unde, nu pricep de ce trebuie să fie şi persoane care parcă au fost ofiţeri SS, paznici la Auschwitz, cu figuri încruntate, de-ţi vine să crezi că deja eşti infractor şi nu ai ştiut până în acel moment, am păşit pe pământ străin. De fapt, trebuia să simt altfel: pământul acesta înseamnă jumătate din ceea ce suntem noi, românii, astăzi. Într-adevăr, nu eram la Roma, unde, dacă mi s-ar fi ridicat în faţă Columna lui Traian, aş fi văzut amprenta strămoşilor mei în fiecare imagine. Ridicat drept în inima capitalei italiene, monumentul, păstrat excepţional peste veacuri, depune mărturie pentru lupta crâncenă pe care au dus-o dacii, adică noi, cu romanii. Imaginaţie, dăruire, tehnică, precizie în fiecare detaliu, încât poţi revedea cu ochii minţii cum ai tăi, cei din depărtate veacuri, au luptat pentru bucata asta de pământ de la Nord de Dunăre, numită astăzi România. Supunerea dacilor, prezentată într-o scenă plină de grandoare, sinuciderea lui Decebal cel mândru, dar şi Dunărea, Danubius, care a luat aspectul unui bătrân venerabil ce îi invită pe romani să-i treacă malul, sunt prezentate cu acurateţea sculpturii greceşti.

Îmi revin din visarea cu ochii deschişi, mă felicit, lipsită de modestie, pentru informaţiile pe care le am despre Columna traiană, şi încerc să intru în ritmul unui oraş în care păşeam pentru prima dată: Catania!

            Mă aflam în plină Sicilie, pe coasta estică, şi nu-mi dădeam seama cu exactitate dacă pata albastră, pe care o văzusem din avion, este Marea Ionică sau Mediterana. Aveam să mă lămuresc mai târziu. Ştiam că oraşul este ridicat prin secolul al VIII-lea, î.e.n., acum fiind de mărimea Iaşului, mă refer la numărul de locuitori, şi că în apropiere se află Etna, vulcanul care, în ultima perioadă dă semne vizibile de activitate susţinută[1]. Mi-am reamintit şi că fusese de două ori distrus de cutremure, prin secolul al XII-lea şi al XVII-lea, fapt ce m-a făcut să frisonez puţintel la gândul că oricând putea fi un sinistru, fie cutremur, fie erupţie vulcanică. Este o aventură să trăieşti cu această primejdie veşnică, să-ţi duci viaţa de zi cu zi sub o ameninţare, care se va dovedi că oricând poate coborî în realul imediat: pe data de 5 august, Etna avea să erupă!

Aeroportul din Catania este de mărimea celui de la Otopeni. Lume multă, mişcare nesfârşită, bagaje, zgomot de motoare, decolări şi sosiri, mirosuri apetisante de la restaurantele şi barurile de la parter, într-un cuvânt acea lume pestriţă, specifică unei aerogări.

Eram atentă la orice detaliu, privirea îmi zbura din stânga-n dreapta, în sus, în jos, încercând să cuprind noutatea care mă înconjura. Nimic ieşit din comun, oameni, bagaje, avioane, doar că nu auzeam decât foarte rar o vorbă românească. Prima pe care am perceput-o a fost „Ileanoooooooo…”! Uitasem că foarte mulţi români fac un adevărat du-te-vino între Italia şi România.

Mă înarmasem cu răbdare, îmi impusesem calmul, detaşarea, dar, mai ales, atenţia, aflând cu surprindere că nu mă va aştepta nimeni la aeroport. Ştiam că trebuie să mă descurc singură, ghidată la telefon de prietena mea, care ar fi trebuit să fie în Catania, la aeroport, şi nu în Siracusa. Dar deja aceasta este o altă poveste!

Eram concentrată pe ideea găsirii unei fermata[2], adică a unei staţii de Pulmann[3], care avea să mă ducă în punctul terminus al călătoriei mele. Am preferat să închid telefonul, la care, prietena mea se încurca în explicaţii, sau mi se părea mie că nu sunt concludente. Şi iată-mă în postura de a … acosta cu italiana mea, pe care nu o practicasem niciodată, pe doi domni în vârstă:

-          Buona serra, signori!

-          Buona serra, signora!

-          Scusate vi disturbo, sono straniera, non parlo bene l’italiano, dove posso trovare la fermata per Siracusa?

Şi cei doi domni, foarte amabili, mi-au arătat staţia, care se afla doar la câţiva paşi de noi.

-          Grazie, signori, grazie!

-          Buona giornata, signora! Ciao!

Au fost primele clipe în care mi-am depăşit un anumit sentiment, ce mirosea a „complex”, cauzat de limba pe care nu o vorbesc curent.

Fermata arăta cam deplorabil. Într-o aglomeraţie de neimaginat, la un singur peron, trăgeau autocarele Pulmann, spre diferite direcţii. În partea dreaptă a peronului, existau câteva gherete, de unde puteai să cumperi biletul de călătorie. Pe frontispiciu aveau înscrise direcţiile spre care se îndrepta fiecare. M-am orientat rapid spre aceea unde scria Siracusa, Augusta, Ragusa, Canicatti…

-          Per favore, signore, un biglietto per Siracusa!

Tipul îmi făcu semn cu mâna că NU! M-am mai uitat o dată să văd dacă am greşit cumva „cassa”. Nu! Probabil nu am cerut eu cum trebuie şi bietul om nu a înţeles ce am dorit, m-am gândit imediat, văzând refuzul net al tipului. Revin cu aceeaşi rugăminte, vorbind mai clar şi mai tare. Omul refuză a doua oară, de această dată arătându-mi un mic anunţ lipit pe ghereta lui verde şi nenorocită. Stupoare! În acea zi şoferii erau în grevă! Amabil, sau doar amuzat de figura mea tâmpă, italianul mă linişti şi îmi spuse că greva se va sfârşi în câteva minute sau câteva ore. Grazie!

Cum naiba ajung eu în Siracusa? Pun mâna pe telefon să-mi sun prietena, să o anunţ ce bucurie mă aşteaptă. Telefonul meu era mut! „Se caută reţele”! Nu se poate, acesta a fost primul meu gând. Nu am semnal! Încerc să-l sun pe fiul meu, în România, dar apăru acelaşi anunţ: Se caută reţele!

Brusc, starea mea de turist (aproape) fără griji mă părăsi. Cum ajung eu în acea după-amiază din Catania până în Siracusa? Şi dacă nu pot pleca, unde dorm? Cum îmi anunţ prietenii unde sunt? Ce-o fi simţind şi ce-o fi făcând fiul meu, ştiind că eu sunt o „cobitoare”? Îi spusesem în ultimii ani, că eu nu mă duc să-l vizitez la Bucureşti, pentru că, dacă e un cutremur, nu vreau să fiu la etajul al optulea, după cum jurasem acum câţiva ani că în avion nu mă mai urc. Prima parte se îndeplinise: în primăvara acestui an, mi-am călcat pe inimă, mergând la Bucureşti la concertul pe care idolul adolescenţei şi tinereţii mele, Enrico Macias, avea să-l susţină la Sala Palatului şi, firesc, am  stat la fiul meu. Presimţirea mea avea să fie pusă în practică: în timpul nopţii, Vrancea se cutremură puţintel, la etajul opt, simţindu-se din plin spasmul adâncurilor. Nu vreau să-mi amintesc! Am rămas întinsă pe pat – era târziu, în noapte – neputându-mă mişca, gândind doar că avea să urmeze un al doilea, mult mai puternic. M-a ferit Dumnezeu!

În tot acest timp, în ţară, băiatul meu încerca şi el să ia legătura cu mine, ştiindu-mi gândul meu „cobitor”. Nici o şansă! Interesându-se la aeroport, află că zborul a fost liniştit, fără nici o problemă, avionul aterizând la ora fixată în Catania. În mod firesc, întrebarea unde e mama îl determină să o sune pe prietena mea, dacă nu putea să ia legătura cu mine. Neplăcut surprins, în pragul unei izbucniri verbale mai puţin plăcută, află că orice legătură cu mine se întrerupsese la câteva minute după aterizare.

În tot acest timp, eu mă găseam la peronul unei staţii de autobuz din caniculara Catanie, aşteptând ca greva şoferilor să ia sfârşit. Când avea să se întâmple, nimeni nu ştia!

Am încercat să îmi caut un loc la umbră, dar am întâmpinat o mare dezamăgire: pe o rază care se întindea până la orizontul meu cel mai apropiat, nu exista nici un loc umbros! Numărul băncile era şi el invers proporţional cu aerul din ce în ce mai torid. Lângă ghişeul vopsit în verde, unde, deasupra scria Siracusa, erau două, fireşte, vopsite tot în verde. Băncile erau aşezate spate în spate, iar pe ele stăteau înghesuite câteva persoane. Sub şipcile verzulii se aflau bagaje, la fel de înghesuite. Unde să mă aşez şi eu? Priveam curioasă spre această fermata, la fel de ordinară ca autogara din Bârlad şi, brusc, m-am simţit acasă: m-am aşezat şi eu pe un colţişor de bancă, părăsit vremelnic de către cineva – avea să se dovedească faptul că dacă pleci, îţi pierzi locul! – mi-am aşezat bagajul la picioare şi m-am înarmat cu răbdare şi cu o doză de nesimţire. Cel revenit să-şi recupereze locul a spus ceva, eu, nevinovată, m-am uitat în sus, spre el, apoi, mirată m-am uitat la ceilalţi de lângă mine, el a continuat să vorbească şi să gesticuleze, eu îl întreb în franceză dacă doreşte ceva… Nu a înţeles! Cu atât mai rău pentru el! Am repetat întrebarea în engleză. Nici aşa nu a mers. În italiană nu am îndrăznit, spunându-mi în gând că, dacă acel bărbat vorbeşte în dialect local, dar pricepe foarte bine şi italiana, avea să-mi răspundă, eu să înţeleg şi-mi pierdeam locul! Aşa că am pus în practică expresia neaoş românească Fă-te că plouă! Şi a fost bine. Omul a bătut în retragere, apoi nu l-am mai văzut chiar deloc. Bun! O primă „bătălie” câştigată.

Brusc, urechile mi-au fost plăcut atinse de sonoritatea cuvântului Siracusa… Lângă mine, doi tineri, un băiat şi o fată, vorbeau în engleză, exprimându-şi uimirea că au nimerit într-o zi în care greva şoferilor le îngreuna sosirea la timp în Siracusa. Îmi pun pe buze zâmbetul meu pentru lume, îmi iau amabilitatea şi nonşalanţa cu mine şi intru în vorbă cu ei. De fapt cu el, pentru că între timp, fata plecase să mai aducă un bagaj (enorm, după cum aveam să-l văd câteva minute mai târziu). Facem cunoştinţă:

-          Joseph – Mariana

-          Oooo, a nice name!

-          She’s your friend girl?

-          Oh, yes!

-          Joseph, do you speak french?

-          Oui, madame, je suis Français!

-          Ah, bon, ça alors !

-          Et vous?

-          Moi, je suis Roumaine.

-          Aaaaaaa, vous y êtes venue avec Diana?

-          Qui est Diana?

-          Mon amie… elle est Roumaine, elle aussi. Diana, Diana, viens ici, voilá, une personne de ton pays!

Astfel am făcut cunoştinţă cu cei doi, veniţi, el din Franţa, din Montpellier, ea din România, de lângă Târgu-Mureş, la un festival de dans care avea loc în acele zile în Siracusa. În sfârşit, timpul avea să treacă mai uşor până la terminarea grevei! Nu mi-am terminat bine gândul, că băiatul de la ghişeul de bilete ne bătu în gemuleţ şi ne spuse că greva s-a terminat, să ne luăm bilete că în 5 minute sau în 5 ore va veni Pulmann-ul să ne ia! Da! Încă un pas înainte, chiar dacă nu era deloc încurajator mesajul transmis de casier. Un bilet – 5,60 euro!

Stăteam cu biletul în mână, privind bucăţica aceea de hârtie şi întrebându-mă cum voi da de prietenele mele, pentru că telefoanele continuau să caute reţele… Ştiam doar că trebuie să ajung în Siracusa şi că, oricum, berbecul din mine va găsi o cale de rezolvare a problemei, deşi, momentan, nu vedeam nici una.

Rumoare, lume în mişcare, bagaje luate pe sus, târâte, urcate în maşină, vorbe şi gesturi agitate, eu iar întrebându-mă de ce se agită atât de mult lumea, puţină umbră, oh, umbră… Da! Autobuzul spre Siracusa tocmai trăsese la peron, umbra el o făcea! Am lăsat să urce grăbiţii, apoi, liniştită, am urcat şi eu.

-          Buona serra, signori!

-          Buona serra, signora!

Am dat biletul pentru control …autistului, adică şoferului, adăugând:

-          Signori, voglio scendere in Siracusa, al Parco Leonardo da Vinci.

Nu am să uit privirea uimită a şoferului! M-am văzut în acel moment nevoită să repet ce doresc, încredinţată fiind că vorbesc atât de agramat, încât bietul nu înţelege. Dar înţelesese!

-          Signora, non esiste una fermata Parco Leonardo da Vinci in Siracusa!

M-am aşezat încet pe un scaun. Ochii minţii vedeau mişcarea mea în relanti… Cum nu există staţia respectivă? Calm, oare calm se numea starea în care brusc, căzusem? – am scos din geantă carneţelul unde aveam notate câteva mici informaţii pe care le luasem de la cele ce ar fi trebuit să mă aştepte în Catania, la aeroport. Scrisesem foarte clar,  fermata Leornardo da Vinci!

---

[1] Acum, când scriu, la sfârşit de august 2011, aflu că Etna tocmai a erupt pentru a douăsprezecea oară în acest an.

[2] Staţie de autobuz

[3] Autocar

Bunicul

Era în iarna lui 1963. Era un februarie geros, cu zăpadă multă, cu ţurţuri mari la streşinile caselor, cu veselia copiilor, neştiutori de grijile şi necazurile părinţilor. Iernam de câteva luni, dar nici un copil nu ar fi spus că s-a săturat de zăpadă, de sanie, de derdeluş. Uneori, când se mai cădea pe gheaţă, mai curgeau nişte lacrimi fierbinţi pe obrajii înroşiţi de ger, uitate repede în iureşul nostru copilăresc.

Nu intrasem încă la şcoală. În toamna ce urma aveam să devin şcolăriţă. Îmi doream să treacă iarna mai repede, să se facă primăvară, apoi vară, să plec cu tata la mare, apoi să iau şcoala în primire. Sau şcoala pe mine. Nu mai conta.

Eram un copil fericit, crescut cu dragostea părinţilor care pierduseră deja un băiat, iar mama – aveam să aflu peste mulţi ani – nu mai putea avea copii. Eu eram tot avutul lor spre care grija şi dragostea se îndreptau necontenit. Eram norocoasă, eram copilul unic, înconjurată de tot ce doream, plus o pereche de bunici – părinţii mamei care locuiau cu noi – dar, mai ales, aveam atenţia, niciodată obosită, a nanei mele, dar şi dragostea ei necondiţionată.

În ziua aceea de februarie geros, nimeni nu mă plimbase cu sania, iar bunica mea tocmai îi spunea lui bunicu’:

-       Dumneata nu ai de gând să dai fata cu sania? Ai mâncat, te-ai hodinit, cât mai stai? Acuşi se face seară! Hai... mâine, poimâine, ai să mori şi nu şi-o mai aminti de tine. Hai, gata cu hodina!

Bunicul, ce să mai zică în faţa torentului de vorbe repezi ale nevestei cu care trăia de mai bine de jumătate de veac? O ştia prea bine: dacă începuse să-i spună că se odihnise prea mult, însemna că era supărată, aşa că mai bine să o asculte.

Se ridică agale de pe laiţă, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile de iarnă, îşi luă o haină scurtă, dar groasă, din cuierul de deasupra laiţei, îşi încheie toţi nasturii, îşi puse pe cap căciula de blană -  o văd şi acum: brumărie şi înaltă -  îşi luă şi mănuşile de lână, împletite de bunica şi spuse:

-         Iaca, mă duc să plimb fata cu sania.

Eu eram de mult timp pregătită pentru săniuş. Înfofolită într-un palton de stofă groasă, roşu închis, cu fular alb la gât şi cu o căciuliţă roşu cu alb, cu pantalon de lână, tot roşu – se putea altfel? – şi ghetuţe negre, eram ca o Scufiţă Roşie pornită în căutarea frumuseţilor iernii. Trăgeam de un şnur gros o sanie mărişoară, pe care mi-o făcuse tata, pe care mama pusese cu grijă o pătură să-mi ţină de cald. Trepădam de nerăbdare, ca un căluţ ţinut de căpăstru, ştiind că dacă ieşeam cu bunicul la săniuş, vor trece câteva ore bune până ne vom întoarce acasă.

În uşa casei apăru bunicul.

Falnic bărbat! Era în vârstă, împlinise 82 de ani, dar şi-i purta sănătos, cu fală şi drept ca un brad. Înalt, bine făcut, avea o mustaţă albă, care-mi spunea că aşa ar trebui să arate şi Moş Crăciun. Şi la vârsta aceea ochii săi erau încă vii, sclipind ştrengăreşte de după lentilele groase. Mie nu-mi plăceau ramele: erau groase şi negre, dar când îl priveam pe bunicul nu aveam vreme să mă mai gândesc că nu-mi plac.

Păşea agale – la anii lui nu mai avea de ce să se grăbească – un pic legănat, balansându-şi uşor corpul de pe un picior pe altul. Purta întotdeauna baston, deşi nu avea nevoie de un astfel de ajutor, dar pentru el însemna, probabil, o mai mare siguranţă la mersul de om în vârstă.

-         Hei, bărbate, nu ai plecat încă, se auzi din spatele nostru vocea bunicii. Se-ntunecă acuşi şi dumneata nici nu ai plecat... Of, păcatele mele, aşa ai fost o viaţă, noroc că te-am împins eu...hai, du fata...

-         Las-o, Marinuţă, să vorbească! Hai cu bunicul! Şi, amândoi, ieşirăm pe poartă, eu, bineînţeles, aşezată deja pe sanie.

Într-adevăr, bunica era o femeie aprigă, harnică, gospodină şi mai tânără decât bunicul. Se măritase la 18 ani, la 19 ani avea deja primul copil din cei 10 care aveau să fie. Era de înălţime medie, suplă, cu părul negru şi des, strâns întotdeauna într-un coc, pe ceafă. Ochii ei verzi-căprui, ochi moşteniţi de mama, dar şi de mine, erau vioi, nu necesitau ochelari, vedeau şi ceea ce nu exista... Crescuse zece copii, avusese în grijă câteva hectare de pământ pe care erau plantaţi harbuji (pepeni verzi), dar şi o casă mare, o curte cu orătănii şi tot ce era nevoie într-o gospodărie. Muncise cot la cot cu bunicul, pe care-l luase din dragoste, - aveam să aflu acest detaliu mult mai târziu, când, adolescentă fiind, îi puneam întrebări despre dragostea lor – îşi clădise viaţa lor, casa lor, averea lor.

Am şi acum o fotografie-tablou de la nunta bunicilor mei. Bunicul, în costum (maro, aflasem) stă ţanţoş, ţinând-o la braţ pe bunica. Aceasta priveşte ferm înainte, parcă nebăgând în seamă detaliul numit bunicul. Elegantă, într-o rochie până în pământ, cu 2 volane la poale, cu guler înalt, pe gât, cu o pălărie cu boruri mari, cu voaletă, cu mânicile largi până la cot, apoi strânse pe braţ până la încheietura mâinii, de la cot până la încheietură având vreo douăzeci de butonaşe, bunica pare venită din poveşti.

La cei 75 de ani pe care-i purta mândră, era la fel de aprigă şi de harnică. Se pare că bunicul o adorase toată viaţa, deseori trecând peste propria lui dorinţă spre a-i face pe plac „dumneaei”, cum îi plăcea să spună.

Ei, da, „dumneaei” ne urmărea cum ne îndepărtăm de casă. Era mulţumită că nepoata cea dragă era scoasă la săniuş de „dumnealui”.

Reîncepuse ninsoarea.

Bunicul m-a dus la derdeluş, unde copiii erau într-o zarvă cumplită. Bun diplomat, bunicul îmi şopti:

-  Marinuţă, bunicul nu urcă pe derdeluş ca apoi să coboare pe sanie cu tine, că-i întrecem pe toţi şi-or să plângă. Te urci doar tu şi bunicul te aşteaptă jos...

-  Da, bunicule!

Urmară câteva ore unice în viaţa mea. Urcasem şi coborâsem derdeluşul de o mulţime de ori, având mereu ca punct de reper pe bunicul, care stătea undeva, la bază. Obrajii erau în flăcări, căciuliţa îmi căzuse de vreo câteva ori, mănuşile erau ude, dar ce mai conta: eram un copil fericit zburdând prin ninsoarea care devenise din ce în ce mai deasă.

-         Marinuţă, hai acasă, că mă omoară „dumneaei” dacă răceşti.

Probabil mă săturasem de joacă, aşa că i-am răspuns rapid:

-         Da, bunicule, mergem.

Ne-am reîntors voioşi, bunicul puţin obosit, eu cu chef mare de a povesti ce-am făcut, pe cine am întrecut, câţi bulgări de zăpadă nu am luat, de câte ori am coborât cu sania pe derdeluş şi cine ştie ce-oi mai fi zis.

Ne-am aşezat toţi ai casei la masă: mama, tata, nana, bunicii şi cu mine. Mâncarea era aburindă, focul ardea straşnic în sobă, alimentat din când în când de tata. Nu aveam de unde şti că era ultima seară pe care o petreceam împreună.

Peste două zile bunicul meu muri.

Ni se fură ţara!

Ni se fură ţara!

În această dimineaţă utilajele Chevron-ului, cu ajutorul românilor, au ajuns la destinaţie: Pungeşti, judeţul Vaslui. Da, Vaslui, cel mai sărac judeţ din ţară, cel mai sărac judeţ din Uniunea Europeană. Din nefericire trăiesc aici. Mulţi trăim aici. Mulţi  cunosc locurile, oamenii. Oameni cu bune şi cu rele, aşa cum sunt peste tot în ţară. Dar se bate atâta monedă pe sărăcia judeţului, încât la nivel naţional am ajuns exemplu de... omoruri, beţii, violuri, bătăi, copii abandonaţi şamd. Şi asta se face tot cu ajutorul românilor. Că aşa s-a ajuns în România: unii dintr-o regiune a ţării să creadă că sunt mai deştepţi, mai frumoşi, mai gospodari, mai intelectuali, mai înţelepţi etc. decât alţii, deşi peste tot este aceeaşi situaţie. Ca urmare, unde să vină Chevron-ul? La polul sărăciei naţionale! Dar, uimire: oamenii sunt la posturi: săracii, proştii, "beţivii", "criminalii" etc. sunt la hotarele satului lor, Pungeşti, să-şi apere sărăcia... Scut uman au făcut. Deocamdată PE AICI NU SE TRECE!. Deocamdată!

Istoria ne-a învăţat că înfrângerile, breşele sunt făcute din interior. Dacă cei din Pungeşti vor accepta instalarea sondelor pentru gazele de şist, atunci să ştiţi că au fost ajutaţi din interior, tot de români. 

Un şofer ROMÂN, de pe o maşină a Chevron-ului spune: 
”Eu nu vreau decat sa muncesc. Eu vreau sa iau decat un salariu. Eu nu stiu nimic”. (las necomentat analfabetismul, pe care, de altfel îl găsesc cam peste tot, "vreau să iau DECÂT un salariu" în loc de DOAR un salariu). Acest şofer ROMÂN este un trădător de ţară. Şi alţii ca el. Trădători sunt cei ce au minţit în campania electorală, cei din actualul guvern, cu domnul Ponta în frunte. Degeaba îl atacă pe preşedintele ţării, sau pe fostul prim-ministru: toţi sunt la fel: TRĂDĂTORI DE NEAM ŞI DE ŢARĂ! Cum altfel pot fi numiţi cei care, cu bună ştiinţă, aduc prăpădul peste ţară? Cei care o dau străinilor bucată cu bucată, pe gratis aproape... Şi au îndobitocit şi pe o parte a românilor, săraci sau nu, care li s-au alăturat în acest proiect de "salvare a ţării prin investiţii străine". 

Transilvania este furată bucată cu bucată prin aşa-zisele cumpărări de teren de către unguri. Americanii - şi când te gândeşti că unii i-au aşteptat - înfig odată cu sondele lor şi moartea în pământul ţării româneşti. Apele, pământurile, totul va fi otrăvit. APA - apa pe care noi o avem - va fi drămuită de autorităţi şi oamenilor li se vor da 6 litri pe zi... Ce să facă ţăranul român cu 6 litri de apă pe zi? Cu ce să adape vitele? Cu ce să spele? Ce să bea? Cu ce să irige? 

Cum poate cel ce e în fruntea ţării, cel cu funcţia de Prim-Ministru, împreună cu alţi ROMÂNI, să dea ţara la mezat? Că asta face acest guvern trădător! Aşa au făcut şi ceilalţi, care au fost mai înainte şi au semnat contractul, iar cei de azi îl pun în aplicare...

Cine doreşte să mai ia o bucată de Românie? Acum e timpul! Hai, Rusie, nu vrei Moldova toată? Hai, Bulgarie, nu vrei şi partea românească a Dobrogei? Că Ungaria deja ne ia!

Nu e prima dată când îmi cade pe mâini o carte de-a domnului Oprea N. Ion şi trebuie să mărturisesc că lecturez cele scrise cu mare plăcere şi interes. Ultima, pe care tocmai am terminat-o de citit, este Alexandru Mânăstireanu – Corespondenţă.

Acest gen mă fascinează încă din vremea studenţiei, când profesori de-ai mei de limbă şi literatură franceză au ştiut să-mi stârnească interesul pentru corespondenţa lui Malraux, Gide, Valéry. 

Am constatat cu bucurie că pot fi atrasă şi de scrisul românesc al genului, iar corespondenţa domnului Mânăstireanu aduce în prim plan sentimente, gânduri, responsabilităţi faţă de familie şi, implicit, faţă de cei ce vin în contact cu familia sau o pot influenţa.

Lumea corespondenţei scoate la iveală ceea ce nu ştim sau nu ne gândim că ar exista în viaţa unei persoane. O corespondenţă este un document, fie el de interes personal sau general, stilul fiind ce-l ce îi dă culoare şi valoare suplimentară.

Nu am să fac comparaţie cu scrisorile lui Caragiale, Cioran, Noica, Emil Brumaru etc., ci, fără să vreau, citind Corespondenţa domnului Mânăstireanu, m-am dus cu gândul la un bârlădean de-al meu, plecat dincolo de ocean şi, relativ de curând, plecat de tot dintre noi, înălţându-se la ceruri, domnul profesor Constantin Clisu. Epistolarul lui, întins pe o perioadă de 10 ani,  a fost „puntea de legătură cu Bârladul naşterii sale, cu Ţara sa dragă”[1], scoţând la iveală trăirile faţă de oraşul natal, regretul că viaţa i-a rămas la Bârlad, printre cei cu care a convieţuit peste 60 de ani…

Prin comparaţie, Corespondenţa domnului Mănăstireanu este axată pe obişnuitul din viaţa de zi cu zi, întâlnirile cu prietenii şi neamurile, cu persoane apropiate sufleteşte, deşi, uneori, îi despart timp şi distanţe. E un fel de luare aminte pentru noi, cei de azi, sau pentru cei ce vor veni după noi, dacă vor avea timpul, răbdarea şi înţelepciunea să se aplece asupra Corespondenţei.

Descoperim în fiecare pagină lecţii de omenie, de prietenie, de învăţăminte, de întâlniri profesionale, toate scrise la început de doi tineri care se iubesc, îşi scriu, îşi transmit impresii, se căsătoresc. Mai târziu, apar scrisorile lor către prieteni, cunoscuţi, colegi şi foşti colegi. Din toate paginile ţâşneşte viaţă reală, cu bune, cu rele, cu împliniri, cu inerente eşecuri, viaţa reală a unor oameni obişnuiţi, dar cu personalitate, pedagogi  de calitate.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este naturaleţea şi sinceritatea cu care vorbesc despre ei înşişi, ea, femeia tânără, care nu cădea „în faţa tipilor de Bucureşti, ci în faţa propriilor ani tineri”,  el, vorbind cu pasiune despre Bârladul crescător de valori, despre viaţa sa pusă în cărţi şi în sufletele celor tineri.

Scrisorile personale au valoare doar pentru cei ce le scriu sau le primesc. În momentul când ajung să fie publicate, ele se transformă brusc şi capătă valoare prin mesajul general uman transmis. Totul este să ai timpul, răbdarea, cultul lecturii şi curiozitatea de a descoperi vieţi.

Vă mulţumesc, domnule Oprea, pentru că aţi avut răbdarea de a vă fi aplecat asupra documentelor unei vieţi şi de a ne fi făcut părtaşi şi pe noi, cititorii, cunoscătorii sau necunoscătorii domnului Mânăstireanu. După lectura Corespondenţei, toţi vom crede că facem parte din marea sa familie de prieteni!

---

[1] Giuşcă, Virgil – Argument la Epistolar

Pictura unui prieten

Se întâmplă uneori să nu cunoşti personal pe cineva. Să nu-l fi văzut  niciodată. Să nu-i fi vorbit faţă în faţă niciodată. Şi totuşi să trăieşti cu sentimentul că îl ştii de-o viaţă. Îţi vorbeşte prin ceea ce creează. Îl descoperi urmărindu-i fiecare tablou în parte, devoalându-se de la o pictură la alta, vorbindu-ţi prin intermediul unei flori, al unui pahar cu vin sau al unei carafe cu apă. Îi simţi bucuria de a trăi prin forţa cu care creionează un tablou de iarnă, pe care, privindu-l, simţi că te reprezintă, că trăieşti aceeaşi comună bucurie a iernii care îţi pişcă obrazul cu gerul ei... Simţi alături de el bucuria bogăţiei toamnei, dar şi liniştea adusă de ea.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=683046198374969&set=a.195988413747419.52935.100000087847972&type=1&theater

Spuneţi-mi, nu vi se pare că vă uitaţi la un tablou al lui Luchian?
Privind natura prin penelul lui Ion Panduru ştii sigur că ceea ce e frumos este prins în toată splendoarea şi mai ştii că, indiferent de cât de bună sau rea e viaţa, întotdeauna vor fi oameni care să ştie să o facă frumoasă. 
Un măr, o gutuie, un pahar cu vin, un buchet de flori... şi-ţi mulţumesc că exişti, Ioane!

Salutări!

Toată lumea (exagerez, nu toată lumea) are blog. Are, nu are ceva important de spus, lumea spune/scrie. Cum scrie este de discutat. Ce scrie, de asemenea. Altfel spus, iată-mă intrată şi eu în rândul lumii.

Ce voi scrie pe blog depinde de evenimente, dar, în principiu, voi scrie despre cărţi, despre artă, incluzând aici teatrul, cinematografia, pictura etc., dar şi despre involuţia limbii române în perioada de după 1990. Ba, uneori voi îndrăzni să postez şi propriile-mi creaţii în proză.

La bună recitire!