Bunicul

Era în iarna lui 1963. Era un februarie geros, cu zăpadă multă, cu ţurţuri mari la streşinile caselor, cu veselia copiilor, neştiutori de grijile şi necazurile părinţilor. Iernam de câteva luni, dar nici un copil nu ar fi spus că s-a săturat de zăpadă, de sanie, de derdeluş. Uneori, când se mai cădea pe gheaţă, mai curgeau nişte lacrimi fierbinţi pe obrajii înroşiţi de ger, uitate repede în iureşul nostru copilăresc.

Nu intrasem încă la şcoală. În toamna ce urma aveam să devin şcolăriţă. Îmi doream să treacă iarna mai repede, să se facă primăvară, apoi vară, să plec cu tata la mare, apoi să iau şcoala în primire. Sau şcoala pe mine. Nu mai conta.

Eram un copil fericit, crescut cu dragostea părinţilor care pierduseră deja un băiat, iar mama – aveam să aflu peste mulţi ani – nu mai putea avea copii. Eu eram tot avutul lor spre care grija şi dragostea se îndreptau necontenit. Eram norocoasă, eram copilul unic, înconjurată de tot ce doream, plus o pereche de bunici – părinţii mamei care locuiau cu noi – dar, mai ales, aveam atenţia, niciodată obosită, a nanei mele, dar şi dragostea ei necondiţionată.

În ziua aceea de februarie geros, nimeni nu mă plimbase cu sania, iar bunica mea tocmai îi spunea lui bunicu’:

-       Dumneata nu ai de gând să dai fata cu sania? Ai mâncat, te-ai hodinit, cât mai stai? Acuşi se face seară! Hai... mâine, poimâine, ai să mori şi nu şi-o mai aminti de tine. Hai, gata cu hodina!

Bunicul, ce să mai zică în faţa torentului de vorbe repezi ale nevestei cu care trăia de mai bine de jumătate de veac? O ştia prea bine: dacă începuse să-i spună că se odihnise prea mult, însemna că era supărată, aşa că mai bine să o asculte.

Se ridică agale de pe laiţă, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile de iarnă, îşi luă o haină scurtă, dar groasă, din cuierul de deasupra laiţei, îşi încheie toţi nasturii, îşi puse pe cap căciula de blană -  o văd şi acum: brumărie şi înaltă -  îşi luă şi mănuşile de lână, împletite de bunica şi spuse:

-         Iaca, mă duc să plimb fata cu sania.

Eu eram de mult timp pregătită pentru săniuş. Înfofolită într-un palton de stofă groasă, roşu închis, cu fular alb la gât şi cu o căciuliţă roşu cu alb, cu pantalon de lână, tot roşu – se putea altfel? – şi ghetuţe negre, eram ca o Scufiţă Roşie pornită în căutarea frumuseţilor iernii. Trăgeam de un şnur gros o sanie mărişoară, pe care mi-o făcuse tata, pe care mama pusese cu grijă o pătură să-mi ţină de cald. Trepădam de nerăbdare, ca un căluţ ţinut de căpăstru, ştiind că dacă ieşeam cu bunicul la săniuş, vor trece câteva ore bune până ne vom întoarce acasă.

În uşa casei apăru bunicul.

Falnic bărbat! Era în vârstă, împlinise 82 de ani, dar şi-i purta sănătos, cu fală şi drept ca un brad. Înalt, bine făcut, avea o mustaţă albă, care-mi spunea că aşa ar trebui să arate şi Moş Crăciun. Şi la vârsta aceea ochii săi erau încă vii, sclipind ştrengăreşte de după lentilele groase. Mie nu-mi plăceau ramele: erau groase şi negre, dar când îl priveam pe bunicul nu aveam vreme să mă mai gândesc că nu-mi plac.

Păşea agale – la anii lui nu mai avea de ce să se grăbească – un pic legănat, balansându-şi uşor corpul de pe un picior pe altul. Purta întotdeauna baston, deşi nu avea nevoie de un astfel de ajutor, dar pentru el însemna, probabil, o mai mare siguranţă la mersul de om în vârstă.

-         Hei, bărbate, nu ai plecat încă, se auzi din spatele nostru vocea bunicii. Se-ntunecă acuşi şi dumneata nici nu ai plecat... Of, păcatele mele, aşa ai fost o viaţă, noroc că te-am împins eu...hai, du fata...

-         Las-o, Marinuţă, să vorbească! Hai cu bunicul! Şi, amândoi, ieşirăm pe poartă, eu, bineînţeles, aşezată deja pe sanie.

Într-adevăr, bunica era o femeie aprigă, harnică, gospodină şi mai tânără decât bunicul. Se măritase la 18 ani, la 19 ani avea deja primul copil din cei 10 care aveau să fie. Era de înălţime medie, suplă, cu părul negru şi des, strâns întotdeauna într-un coc, pe ceafă. Ochii ei verzi-căprui, ochi moşteniţi de mama, dar şi de mine, erau vioi, nu necesitau ochelari, vedeau şi ceea ce nu exista... Crescuse zece copii, avusese în grijă câteva hectare de pământ pe care erau plantaţi harbuji (pepeni verzi), dar şi o casă mare, o curte cu orătănii şi tot ce era nevoie într-o gospodărie. Muncise cot la cot cu bunicul, pe care-l luase din dragoste, - aveam să aflu acest detaliu mult mai târziu, când, adolescentă fiind, îi puneam întrebări despre dragostea lor – îşi clădise viaţa lor, casa lor, averea lor.

Am şi acum o fotografie-tablou de la nunta bunicilor mei. Bunicul, în costum (maro, aflasem) stă ţanţoş, ţinând-o la braţ pe bunica. Aceasta priveşte ferm înainte, parcă nebăgând în seamă detaliul numit bunicul. Elegantă, într-o rochie până în pământ, cu 2 volane la poale, cu guler înalt, pe gât, cu o pălărie cu boruri mari, cu voaletă, cu mânicile largi până la cot, apoi strânse pe braţ până la încheietura mâinii, de la cot până la încheietură având vreo douăzeci de butonaşe, bunica pare venită din poveşti.

La cei 75 de ani pe care-i purta mândră, era la fel de aprigă şi de harnică. Se pare că bunicul o adorase toată viaţa, deseori trecând peste propria lui dorinţă spre a-i face pe plac „dumneaei”, cum îi plăcea să spună.

Ei, da, „dumneaei” ne urmărea cum ne îndepărtăm de casă. Era mulţumită că nepoata cea dragă era scoasă la săniuş de „dumnealui”.

Reîncepuse ninsoarea.

Bunicul m-a dus la derdeluş, unde copiii erau într-o zarvă cumplită. Bun diplomat, bunicul îmi şopti:

-  Marinuţă, bunicul nu urcă pe derdeluş ca apoi să coboare pe sanie cu tine, că-i întrecem pe toţi şi-or să plângă. Te urci doar tu şi bunicul te aşteaptă jos...

-  Da, bunicule!

Urmară câteva ore unice în viaţa mea. Urcasem şi coborâsem derdeluşul de o mulţime de ori, având mereu ca punct de reper pe bunicul, care stătea undeva, la bază. Obrajii erau în flăcări, căciuliţa îmi căzuse de vreo câteva ori, mănuşile erau ude, dar ce mai conta: eram un copil fericit zburdând prin ninsoarea care devenise din ce în ce mai deasă.

-         Marinuţă, hai acasă, că mă omoară „dumneaei” dacă răceşti.

Probabil mă săturasem de joacă, aşa că i-am răspuns rapid:

-         Da, bunicule, mergem.

Ne-am reîntors voioşi, bunicul puţin obosit, eu cu chef mare de a povesti ce-am făcut, pe cine am întrecut, câţi bulgări de zăpadă nu am luat, de câte ori am coborât cu sania pe derdeluş şi cine ştie ce-oi mai fi zis.

Ne-am aşezat toţi ai casei la masă: mama, tata, nana, bunicii şi cu mine. Mâncarea era aburindă, focul ardea straşnic în sobă, alimentat din când în când de tata. Nu aveam de unde şti că era ultima seară pe care o petreceam împreună.

Peste două zile bunicul meu muri.