Nu e prima dată când îmi cade pe mâini o carte de-a domnului Oprea N. Ion şi trebuie să mărturisesc că lecturez cele scrise cu mare plăcere şi interes.
Ultima, pe care tocmai am terminat-o de citit, este Alexandru Mânăstireanu – Corespondenţă.
Acest gen mă fascinează încă din vremea studenţiei, când profesori de-ai
mei de limbă şi literatură franceză au ştiut să-mi stârnească interesul pentru
corespondenţa lui Malraux, Gide, Valéry.
Am constatat cu bucurie că pot fi atrasă şi de scrisul românesc al
genului, iar corespondenţa domnului Mânăstireanu aduce în prim plan sentimente,
gânduri, responsabilităţi faţă de familie şi, implicit, faţă de cei ce vin în
contact cu familia sau o pot influenţa.
Lumea corespondenţei scoate la iveală ceea ce nu ştim sau nu ne gândim că
ar exista în viaţa unei persoane. O corespondenţă este un document, fie el de
interes personal sau general, stilul fiind ce-l ce îi dă culoare şi valoare
suplimentară.
Nu am să fac comparaţie cu scrisorile lui Caragiale, Cioran, Noica, Emil
Brumaru etc., ci, fără să vreau, citind Corespondenţa
domnului Mânăstireanu, m-am dus cu gândul la un bârlădean de-al meu, plecat
dincolo de ocean şi, relativ de curând, plecat de tot dintre noi, înălţându-se
la ceruri, domnul profesor Constantin Clisu. Epistolarul lui, întins pe o perioadă de 10 ani, a fost „puntea de legătură cu Bârladul
naşterii sale, cu Ţara sa dragă”[1],
scoţând la iveală trăirile faţă de oraşul natal, regretul că viaţa i-a rămas la Bârlad , printre cei cu care
a convieţuit peste 60 de ani…
Prin comparaţie, Corespondenţa domnului
Mănăstireanu este axată pe obişnuitul din viaţa de zi cu zi, întâlnirile cu
prietenii şi neamurile, cu persoane apropiate sufleteşte, deşi, uneori, îi
despart timp şi distanţe. E un fel de luare
aminte pentru noi, cei de azi, sau pentru cei ce vor veni după noi, dacă
vor avea timpul, răbdarea şi înţelepciunea să se aplece asupra Corespondenţei.
Descoperim în fiecare pagină lecţii de omenie, de prietenie, de
învăţăminte, de întâlniri profesionale, toate scrise la început de doi tineri
care se iubesc, îşi scriu, îşi transmit impresii, se căsătoresc. Mai târziu,
apar scrisorile lor către prieteni, cunoscuţi, colegi şi foşti colegi. Din
toate paginile ţâşneşte viaţă reală, cu bune, cu rele, cu împliniri, cu
inerente eşecuri, viaţa reală a unor oameni obişnuiţi, dar cu personalitate,
pedagogi de calitate.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este naturaleţea şi sinceritatea
cu care vorbesc despre ei înşişi, ea, femeia tânără, care nu cădea „în faţa
tipilor de Bucureşti, ci în faţa propriilor ani tineri”, el, vorbind cu pasiune despre Bârladul
crescător de valori, despre viaţa sa pusă în cărţi şi în sufletele celor
tineri.
Scrisorile personale au valoare doar pentru cei ce le scriu sau le
primesc. În momentul când ajung să fie publicate, ele se transformă brusc şi
capătă valoare prin mesajul general uman transmis. Totul este să ai timpul,
răbdarea, cultul lecturii şi curiozitatea de a descoperi vieţi.
Vă mulţumesc, domnule Oprea, pentru că aţi avut răbdarea de a vă fi
aplecat asupra documentelor unei vieţi şi de a ne fi făcut părtaşi şi pe noi,
cititorii, cunoscătorii sau necunoscătorii domnului Mânăstireanu. După lectura Corespondenţei, toţi vom crede că facem
parte din marea sa familie de prieteni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu