Trăire împrăştiată

În ultima vreme trăiesc împrăştiat. Poate aşa am trăit întotdeauna, dar nu mi-am dat seama. Acum percep cu toate simţurile această împrăştiere. Poate din cauză că lumea în care trăiesc se schimbă cu o rapiditate incredibilă. Lumea înseamnă oamenii, evenimentele, lucrurile. Nimic nu mi se mai pare statornic, bine înfipt în locul ştiut. De aici porneşte dezorientarea mea. Încerc să le aflu locul, starea, felul, unde erau şi unde sunt, încercare ce mă face să trăiesc împrăştiat, ruptă în mai multe, pentru a face faţă groazei de evenimente, lucruri, stări, oameni. La un moment dat mă simt umilită de neputinţa mea de a cuprinde totul. Umilită că nu mai pot înţelege oamenii. Oamenii, care au ajuns să se caţere prin prostia lor în locuri unde altădată nici nu ar fi gândit. Oamenii, care ocupă posturi importante, de care, la un moment dat, depinzi şi tu ca om. Oamenii, care s-au degradat mult, pe măsura societăţii degradate în care trăiesc. Totul e o teribilă şi continuă prăbuşire. Şi-atunci, cum să nu trăieşti şi tu, om simplu, într-o teribilă împrăştiere, adâncită de lupta continuă de a nu fi strivit, prăbuşit, desfiinţat?

Lumea se schimbă vertiginos. Lumea s-a schimbat întotdeauna, dar mi se pare că nu aşa cum o percep eu acum. Mai aveai de ce să te agăţi, cu cine să mai vorbeşti, mai credeai în tine ca om. Acum te poate desfiinţa un… căţărător în funcţie.

Eu am crezut întotdeauna că nimic nu mă va împrăştia. Că voi fi ca în şcoală,  premianta cu toate lecţiile învăţate, ca nu cumva vreun profesor să mă prindă pe-un pas greşit, cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut toate temele, doar uneori cu sufletul tremurând a slăbiciune la matematică sau chimie, cu prestigiul la purtător, acel prestigiu de elev bun, care totuşi mai face şi altceva decât să înveţe, de exemplu să recite, sau să scrie. Deci, cum spuneam, credeam că aşa voi fi: premianta cu lecţiile învăţate! Se pare că am fost slab pregătită la un obiect: viaţa! Mi-am imaginat că se învaţă de la sine, din mii şi mii de experienţe, că mă voi înarma atât de bine, încât voi ieşi învingătoare. Dar nu am luat în calcul un lucru deosebit de important, şi anume schimbarea vremurilor, bucuria prostimii căţărate la putere. Vai de capul tău, omule, dacă vei ajunge să depinzi de un prost ajuns într-o funcţie oarecare.

Asiste acum la acest meci al meu cu viaţa, un fel de meci în care aproape ştiu că voi pierde şi sufăr cumplit. Ce să fac? Să mă apuc să învăţ diferite sporturi extreme, dure, ca să pot preîntâmpina orice atac al căţărătorilor de care depinde viaţa mea? Complicată dilemă! Brusc, aş vrea să redevin eleva de altădată, stăpână pe ea şi pe situaţii, niciodată prinsă pe picior greşit, dar conştientizez că nu se poate. Acum sunt doar o elevă mediocră, care încearcă, dar nu poate, ridiculizată de căţărătorii prin viaţă, căţărători care îmi dau lecţii, şi de-ar putea, mi-ar da şi palme…

Totul se complică. Viaţa mi se complică. Anii în care trăiesc şi vârsta ingrată la care mă găsesc. Dintre toate, de vârstă mă simt cel mai puţin ataşată… mă trage înapoi, nu-mi mai dă aripi, nu-mi mai dă încredere că aş putea să mă adun, să nu mai fiu împrăştiată… Vârsta mi-a furat elanul, mă aruncă într-o mare de întrebări, nu-mi mai dă mari speranţe, mi-a supt din puteri. Nu fizic. Nu! Dar viermuiala căţărătorilor din jurul meu, care-şi scot căpăţânile goale, precum tigvele morţilor, ca să arate cât de puternici sunt, cât de deştepţi sunt, cât de, cât de, etc., mă înfrâng. Au argumente ilogice, care te trăsnesc în moalele capului şi te lasă în neputinţă.

Mă simt împrăştiată prin viaţă.