Munte. Pădure. Brazi. Stânci. Ape repezi, vălurite de pietrele ce
sălăşluiesc sub ele. Lemne lungi, legate unele de altele, alunecând aproape
incredibil pe aceste ape. Priviri înălţate spre cer, parcă implorând
divinitatea să ajute pe cei ce conduc lemnele legate alunecând pe ape. Maluri
şi pe ici, pe acolo, câte un pod. Plute! Ţapinari! Bistriţa!
Acestea sunt frânturi de imagini trăite pe vremea când, copil fiind, îmi
petreceam verile pe malurile Bistriţei, la Cârlibaba şi Rotunda. Simt şi acum în nări aerul
proaspăt, înmiresmat de răşină, de brazi. Aveam la dispoziţie o arie foarte
mare de joacă împreună cu ceilalţi copii. Clădirile unde locuia personalul
medical – un fel de căsuţe tipizate – erau toate la un loc, un fel de animale îngrămădite
una în alta, fără a da impresia totuşi de înghesuială. Sau poate aşa vedeau
ochii mei de copil, căci dacă aveam unde alerga, însemna că era spaţiu! La o
distanţă oarecare de clădirile de locuit era una mai mare, mai impozantă, cu
etaj – poate două etaje, nu-mi mai amintesc exact – unde era Sanatoriul! Ce
cuvânt alambicat pentru copila de 7-8 ani, care eram eu atunci! Am înţeles
repede că acolo erau trataţi oamenii bolnavi, cărora li se recomandase aerul
curat de munte. Îi vedeam deseori plimbându-se prin curtea spitalului, întotdeauna cu halate de molton de culoarea cafelei cu
lapte, deosebindu-i astfel de personalul medical, care îmbrăcau halate albe şi albastre.
Ştiam că aceste culori sunt pentru medici şi pentru asistentele medicale,
pentru că vedeam deseori cum verişoara mea, la care stăteam pe parcursul verii,
tot aducea acasă şi le spăla, ca mai apoi să o văd îmbrăcată cu câte unul.
Între clădirile de locuit şi clădirea unde erau bolnavii exista un spaţiu
suficient de mare ca să fie amplasat un teren de fotbal, unde ne jucam deseori
noi, copiii localnici dar şi venetici ca mine, incluşi rapid în grupul lor. Deseori
plecam veseli pe munte, teamă fiindu-ne doar când traversam şoseaua! Minte de
copii! De îndată ce păşeam dincolo de şosea, lumea redevenea a noastră. Începea
satul, dar şi muntele. Urcam bucuroşi, în căutare de bureţi, zmeură, afine. Ce
bune erau fructele culese şi mâncate acolo, pe loc. Bureţii şi hribiorii îi
aduceam acasă, mă învăţasem să culeg şi eu şi să aduc verişoarei mele, deşi mie
nu-mi plăceau decât fripţi direct pe plita din bucătărie. Nana mea, fie-i
ţărâna uşoară, care mă ducea în fiecare an la munte, îi pregătea în toate
felurile şi atât de bine, încât până şi bucătarul de la spital îi savura şi–i
spunea că sunt cele mai gustoase mâncăruri pe care i le făcuse cineva până
atunci. Şi mă mândream tare mult că nana mea era lăudată.
De la acest bucătar am învăţat cum să tai o prăjitură sau un tort fără să
fărâmiţez blatul. Verişoara mea avusese un eveniment în familie, botezul fiului
său, iar bucătarul şef al sanatoriului se ocupa de prepararea mâncărurilor,
aşezatul meselor, ornatul torturilor. Bineînţeles că eu stăteam mai mult pe
lângă dânsul, aşteptându-mi porţia de prăjiturele. La un moment dat, l-am văzut
cum pune 2 cuţite mari într-o oală cu apă clocotită. După un timp a scos un
cuţit din apă şi s-a apropiat de primul tort. Probabil că făcusem ochii mari,
căci l-am auzit vorbind: „Marişcuţo, uite la nenea cum se taie tortul, uşor,
fără firimituri… aşaaaaa…. bineeee şeful… uite şi prima felie pentru
tine ca să-mi spui de l-am făcut bun, să nu mă certe invitaţii. Să ţii minte:
cuţitul fierbinte şi tai frumos orice prăjitură. Gata, acum ia şi nişte
fursecuri şi uite-te să vezi cum îl tai pe-al doilea”. A luat al doilea cuţit,
l-a repus pe primul în oala cu apă fierbinte şi a continuat să se joace, tăind
felii de tort. Mă mir acum că-mi amintesc asemenea amănunte, dar ştiu că mintea
unui copil înregistrează totul, e ca un burete care absoarbe nesăţios.
Râdeam mult… Doamne, ce mai râdeam, inconştienţi de răul din jurul
nostru, protejaţi întotdeauna de ai noştri, protejaţi de însăşi copilăria
noastră. Stăteam cu orele pe munte, copiii din sat ştiau pe unde trebuie să
mergem, nu ne abăteam de la drumurile ştiute, alor noştri nu le stătea teama-n
stomac, gândindu-se că s-ar putea întâmpla ceva rău. Lumea nu era atât de
isterică aşa cum este acum. Joaca în aer liber, urcatul pe munte, mâncatul
fructelor acolo, în pădure, toate ne dădeau un aer sănătos şi eram şi voinici.
Nu graşi. Voinici. Adică eram puternici, mâncam sănătos, beam lapte luat de la
vacile din sat, atât dimineaţa cât şi seara, brânza era la ea acasă împreună cu
mămăliga şi ceapa crăpată cu pumnul! Carnea era de la păsările crescute în
curte, untul ştiu că ni-l aducea o tanti voinică, îmbrăcată frumos, care venea
cu un coş mare în care era brânză de vaci, lapte, ouă şi unt. Coşul era
întotdeauna acoperit cu o pânză albă
lucrată cu modele româneşti.
Când coboram de pe munte, întreaga ceată ne opream la ultima căsuţă din
sat, unde stătea o fetiţă cam de aceeaşi seamă cu mine. Ne aştepta întotdeauna
mama ei cu masa pusă: brânză de vaci cu smântână şi mămăligă fierbinte şi fragi
sau zmeură cu smântână şi zahăr, acestea din urmă nefiind pe gustul meu.
Fructele îmi plăceau atunci şi-mi plac şi acum la fel de mult, în starea lor
naturală. Cum să pun smântână pe zmeură? Nu am mâncat niciodată desertul, fapt ce o făcea pe doamna
respectivă să creadă că sunt alintată şi mofturoasă. Nu am ştiut niciodată cum
de mămăliga rotundă ca un soare şi pusă pe un cadru de lemn era întotdeauna
fierbinte, cu aburii înălţându-se din ea. Ne număra, ca să ştie câte blide să
pună, apoi spunea: „Ia, amu să tăiem pe frumoasa asta…”. Făcea cu mâna semnul
crucii deasupra mămăligii, lua o aţă şi cu o rapiditate de neînţeles pentru
mine, ne tăia felii groase pe care ni le punea peste brânza cu smântână. „Hai,
mâncaţi, c-oţi fi flămânzi, cât v-o fugărit ursul”! Aşa ne spunea de fiecare
dată, ba ursul, ba lupul, ba mai ştiu eu ce nume de lighioană îi trecea prin
minte, dar mie îmi dădea fiori, gândindu-mă că o fi ştiut dumneaei ceva, dar nu
am văzut noi. Şi-mi promiteam că data viitoare nu mă mai duc la pădure cu
ceilalţi copii, să nu care cumva să mă mănânce lupul sau ursul. Ce uşor poate
fi păcălit un copil! Eu eram cea mai temătoare din grup – eram crescută la
oraş, ferită de surprize neplăcute, neînvăţată să hălăduiesc prin păduri, dar
nu-mi arătam frica. Ce, să râdă ceilalţi de mine? Orgolii de copil!
Locul acesta de vară al copilăriei mele m-a fascinat. Eram atrasă de tot
ceea ce se petrecea şi exista acolo. Revăd cu ochii minţii Bistriţa şi podeţele
ce făceau legătura între cele două maluri, grupul de locuinţe, spitalul, marea
aceea de verdeaţă care le despărţea, apoi şoseaua pe care, dacă o traversam,
eram în sat. Era acea şosea ca o delimitare clară între cei veniţi din alte
părţi şi locuitorii de acolo. Şi muntele, înalt, verde, peretele abrut, aplecat
către sat, către şosea… Dar dintre toate imaginile, cea mai deosebită este cea a Bistriţei, la ceas de
seară… Păzeam cu străşnicie ora 17, aruncam ochiade dese către ceasul mare de
perete, o pendulă veche, dar foarte frumoasă, şi când auzeam daaang, daaang,
daaang, daaang, daaang de cinci ori, însemna că trebuie să ne adunăm, să mergem
la podeţe, să vedem cum vin plutaşii. O droaie de copii şi fete tinere, care–şi
aşteptau iubiţii, alergam cât puteam să fim acolo. Mai era rătăcită printre noi
vreo femeie în vârstă, care ne mai potolea elanul cu un „arză-v-ar focul să vă
arză, ghiaurilor, că nu mai poate lumea de voi”, dar ce ne păsa nouă de toate
babele din sat?! Podeţul era ţinta noastră şi treceam val-vârtej pe lângă câte
una, râzând şi făcând-o să ne zică alte vorbe usturătoare.
Bistriţa curgea săltăreţ pe pietrele rotunjite. Făceam linişte şi nu se
auzea decât zgomotul apei şi, de la un anumit moment, vocile plutaşilor care
strigau ceva…nu-mi amintesc ce strigau, poate atenţionau pe cei de pe mal să nu
se aplece prea mult, sau poate era un fel de hei-rup cu care se îndemnau ei la
vâslit… nu mai ştiu, dar era frumos! Vocile se făceau auzite din ce în ce mai
tare, semn că se apropiau de noi. Uneori, înaintea plutelor, veneau plutind
buşteni singuratici, scăpaţi poate când fusese închegată pluta, sau poate
alunecaţi în ape de pe munte. Şi, brusc, apărea pluta, iar în picioare, pe ea,
ca nişte statui, bărbaţii cu picioarele larg desfăcute şi înfipte în buştenii
prinşi unul lângă altul şi legaţi strâns. Se menţineau într-un echilibru
perfect, înfigând ţapinele în buşteni sau, pentru o alunecare neprimejdioasă,
înfigându-le în mal, scoţându-le şi împingând în mal… şi tot aşa, ca pluta să
aibă viteza pe care şi-o doreau. Apoi începeau să-şi strige iubitele… Fetele
aveau cununi făcute din flori de munte, sau bucheţele în mâini şi le aruncau
plutaşilor. Am aruncat şi eu deseori, simţind totul ca pe o sărbătoare a
naturii, a frumuseţii băieţilor şi a fetelor de la munte. Iute treceau pe sub
podeţele unde ne aflam noi, mai auzeam „mamaăăă… amu ajung acasă… săru
mânaaaa…” dar deja sunetul era departe şi odată cu el şi plutele şi plutaşii.
Sâmbăta, mergeam în amonte şi uneori ne bucuram că băieţii ăia tineri
ţintuiau plutele lângă mal şi venea câte unul voinic şi ne lua sub braţ şi ne
lăsa pe plută. Doamne, eram înfrigurată de emoţie, de frică, dar curiozitatea
şi plăcerea de a fi pe plută şi a aluneca pe Bistriţa 100-200 de metri erau mai
puternice. Nu stăteam în picioare, băieţii ne aşezau jos, pe buşteni groşi,
umezi, în mijlocul plutei. Apa clipocea printre buşteni, iar noi alunecam ca
într-o poveste…
Poveste pe care mi-o reamintesc astăzi.
01.12.2013
Bârlad
